By Experiența nopților jurnalistice în direct la postul public de televiziune îmi oferă perspective interesante. În mod firesc se deschide calea unor dialoguri inedite cu oameni care au doar un prenume, un nume de localitate (cât or fi ele de reale!) și o… voce. Vocea este un element nefalsificat, la fel inflexiunile, respirația, timbrul, intonația…
©Luminița de la miezul nopții de pe TVR 2 a venit în peisajul ofertelor de programe să experimenteze forme interesante de trăire cu toate ingredientele la vedere. Sunt seri în care telefoanele încep să sune înainte ca emisiunea să înceapă. Nu știu de ce se întâmplă asta, nu văd rostul de a te grăbi mai înainte ca enunțul temei să poată naște o platformă de dialog. Dar pot să înțeleg că acest gen editorial așezat sub numele de podcast a apărut ca o nevoie a omului anonim de a se ști băgat în seamă, întrebat, consultat. Părerea este, de fapt, dreptul de a emite un punct de vedere. Sunt convorbiri care încep cu un oftat și altele care mărturisesc o emoție.
Cum se vede de la mine? Adică din scaunul rotitor al unui studio de noapte încălzit cu lumină și cu foarte multă sinceritate?! Ei, bine, nu încetez să mă mir! Nu de ceilalți, nu! De propria mea disponibilitate care nu avea premize, nu era de anticipat și nu întrezărea neapărat finalitatea de a fi la îndemână cu propria ta persoană trecută prin căliri și experiențe acolo unde – și la ora când – o zi se întâlnește cu cealaltă și ele se trăiesc împreună.
©Luminița de la miezul nopții pare că a devenit un fapt de viață bioritmic în care inhibițiile se topesc, oamenii își iau inima în dinți, telefonează și… fie ce-o fi. Din asta are de câștigat latura cea mai ascunsă a ființei noastre și, în orice caz, postul public de televiziune care și-a asumat îndrăzneț și atât de „de necrezut” încât pare aproape mirabil, un exercițiu de simpatie, empatie și căldură umană care, bine că se întâmplă într-o lume în care contează tot mai mult omenirea și tot mai puțin oamenii care o alcătuiesc!
Vă aștept la noapte! Tot acolo.