By Când în urmă cu vreo 12 ani îl descopeream pe Paul Ferrini, mi-a atras atenția zicerea lui: „Trăim vremuri puternice”. Mi se pare că nicicând n-a fost mai actuală ca acum.
Suntem locuitorii unei planete brambura și trăitorii unei perioade de maximă intensitate. Poate că întâmplările acestor zile au un rost, dar cine să-l pătrundă? E o agitație de sfârșitul lumii, cu multe neliniști și multă gălăgie. Nu știu dacă precumpănește panica sau exagerarea, dar știu că niciuna dintre ele nu e de folos.
Îndrăznesc să comunic cu calm și luciditate un punct de vedere pe care îl dospesc înăuntrul întâmplărilor, cu toată responsabilitatea și cu toată cerebralitatea mea. Puteți să-l citiți sau să-l ocoliți. Îmi asum să-l scriu pentru că poate măcar pe unul dintre cititori îl va ajuta.
Cred cu tărie că se întâmplă lucruri grave care mai mult decât oricând au legătură cu fiecare dintre noi. Și mai mult decât altădată, suntem în povestea asta ÎMPREUNĂ. Am văzut ce înseamnă iresponsabilitatea unui om care a mințit și a lăsat prăpăd în urma minciunilor sale. Am văzut și vedem că granițele – chiar închise – sunt doar niște semne grafice, convenționale, cu care am învățat să ne orientăm pe hartă, dar ele nu au puterea de a opri propagarea răului. Am văzut – și au văzut și ei – că nici măcar cei vremelnic puternici nu scapă încercărilor, arătându-li-se cât sunt de vulnerabili și de expuși, căci boala nu se uită nici la haine, nici la portofel și nici la contractul individual de muncă sau la numărul cifrelor ce exprimă grămezile din conturi. Ăsta este cu adevărat un lucru extraordinar! O scuturare din temelii în care percepția lui „mie nu mi se poate întâmpla!” se topește în acea primordială și sfântă egalitate a ființei umane construită după același șablon și proiect.
Ce aflăm? Că există un virus care se propagă și că din el se moare. Că trebuie să fim responsabili și atenți. Că trebuie să luăm problema asta în serios. Că una dintre condițiile de a o preîntâmpina este igiena personală, ca indicație terapeutică. Deci trebuie să te speli ca să scapi. De ce trebuia să vină nenorocirea asta pentru a învăța oamenii să se spele pe mâini? Mai aflăm că trebuie să strănutăm în batiste! Știam! Dar pentru că nu o făceam de bună voie, forța coercitivă a epidemiei ne pune la colț. Și mai aflăm încă o dată cât suntem de egoiști în lăcomia noastră de a agonisi pentru noi, fără să ne pese de aproape… Fie ce-o fi, eu să am și chiar dacă vine sfârșitul, să mă găsească sătul!
Și cel mai grav, ne arată apetitul pentru catastrofă măsurat în felul în care ne atârnăm de știri, de televizoare, de benzile care curg pe ecrane adăugând alte și alte victime.
Și e abia începutul! În curând rafturile golite nu vor mai avea cu ce să fie umplute. Am aflat astăzi că la granița între Italia și Austria este o coadă de camioane de… 95 de kilometri. Șoferii lasă demisiile pe volane și părăsesc camioanele acolo! Nu oricine și nu orice se poate lucra de la domiciliu. Dar cât de multe lucruri am fi putut face, le aveam de făcut și nu le mai făceam…
Nu, nu o să trăiesc această perioadă cu drobul de sare asupra capului meu. Și nici cu sabia lui Damokles. Timpul acesta dat nouă ca o scuturare din temelii la fel de puternică precum cutremurarea, e menit să ne arate cât de mult ne-am depărtat de esențe și cât de superficiali devenisem. Am uitat să ne bucurăm, am uitat să fim recunoscători, nu știam să fim empatici, am expandat răutatea funciară îndreptând-o spre exteriorul nostru exact către oamenii care nu ne făcuseră rău, am devenit trufași, calici, lacomi, individualiști și egoiști, bârfitori și clevetitori, mărunți, dependenți și auto-distructivi. Divinitatea s-a săturat să-și privească creația în procesul inconștient de degradare. Încercarea este o formă prin care ne acordă o șansă. Vrea să vadă ce alegem. Și răspunsul stă la fiecare dintre noi, la purtător.
Aleg să-mi evaluez greșelile, recunoscătoare că primesc un timp pentru asta. Aleg să schimb atitudinea pariind pe Lumină, Speranță și Răbdare. Vreau să conturez drumul pe mai departe evaluând răscrucile și alegând matur. Am de umplut goluri personale cu lecturi, cu lucrări, cu substanță. Desfid să strig că e nedrept ceva când eu însămi sunt suma nedreptăților și a greșelilor comise cu voie sau fără de voie. Nu e timp de judecată, e timp de cugetare, de îndoieli, de numărat și socotit, de pus umărul și de urnit, nu e timp de pârjolire, ci e ceasul desțelenirilor, când se pune sămânța și se așteaptă cu pace culesul. E timp de milă, de empatie, de solidaritate și de vibrație. E clipa în care umanitatea trebuie să învețe să se descopere și să se redefinească. Altfel nu se (mai) poate și ruptura cu trecutul se produce cu smulgere, dureri și zvâcniri dacă nu se face de bună voie.
Faceți pace cu voi! Învățați să tăceți și să păstrați liniștea! E nevoie de ea pentru a auzi cum răsare din voi cel ce trebuia să deveniți! Beți și mâncați cu singura gură ce vi s-a dat spre a zâmbi și a vorbi de bine! Învățați să trăiți cumpătat, mulțumindu-vă cu puțin! Lăsați și celui de lângă voi rândul la ce rămâne în urma voastră! Și înțelegeți că trăim acum pentru că am fost proiectați să trecem prin această etapă pentru care avem tot ce ne trebuie dacă vom fi atenți să căutăm resursele din noi…
Între timp nu mă mai dau în vânt după Ferrini, dar vorbele lui rămân mereu actuale: da, trăim vremuri puternice și puterea se află în noi!