By Pentru mine 12 martie este ziua în care, acum 29 de ani, în 1992, am fost primul ziarist de televiziune din România care a filmat într-o pușcărie! La Penitenciarul de femei Târgșor, acea zi de marți, 12 martie 1992 a însemnat cu adevărat botezul meu ca ziarist de televiziune. Gheorghe Florian, psihologul Direcției Penitenciare, mi-a fost atunci și șofer și călăuză, învățându-mă pe drumul de la București la Târgșor tot ce trebuia să știu despre lumea în care intram. 1992! Nici nu vă trece prin minte cum era atunci viața în singura pușcărie de femei din România! E un capitol special din viața mea. Nici măcar un operator din TVR nu a avut voie să mă însoțească. Am filmat cu operatorul Poliției Capitalei care făcea filmările de la descinderile la locul unde se comiteau omoruri…
O asemenea experiență profesională te maturizează brusc. În intervalul de timp scurs de la deschiderea porții metalice străjuită cu sârmă ghimpată și până la oprirea de după primul interviu, m-am transformat din copil în femeie, în cel mai profund sens al cuvântului. Să vorbești cu oamenii care au trăit experiența detenției pentru omor (nu analizăm aici, în câteva cuvinte, nuanțele, că ne batem joc de meserie!) este un dar profesional pentru care îți trebuie HAR! Nu ai de unde să știi dacă îl ai. Afli acolo! Acolo unde, în fața unor oameni speciali, a unor femei de o anumită factură, nu ai plasă de susținere și pici în gol dacă greșești, pentru că lucrezi cu cel mai parșiv material uman care se numește circumspecție sau suspiciune! Peste 3 zile aveam să facem același drum, un pic mai departe, la Penitenciarul pentru bărbați de la Mărgineni. Din cele două zile de filmare aveau să iasă două ediții de „Veniți cu noi pe programul 2!” intitulate „Crimă și pedeapsă”. Aveam 26 de ani. Eram o „puștoaică”…
Am revenit de multe ori acolo. Odată chiar cu o judecătoare pe care -culmea!- nu am cunoscut-o din postura de avocat, ci tot din cea de ziarist. Devenită prietenă, Sanda Alexiu Huiduc este singurul magistrat penalist care mi-a spus: „Intru de ani de zile în sala de judecată și condamn oameni la închisoare pe bandă rulantă, dar într-o pușcărie n-am fost niciodată. Ia-mă și pe mine, te rog, să văd unde ajung oamenii pe care îi condamn!” Așa ceva nu mai există în rândul corpului judecătorilor României de azi!
De curând, o duduie din TVR colegă cu mine și-a permis să cheme într-o emisiune a ei un astfel de om, o femeie pe care am așteptat-o tremurând, pe 18 decembrie 2017, la poarta pușcăriei în seara în care îi sosise sorocul să iasă din închisoare. Am dus-o la copiii ei la Rupea, am aranjat să se împodobească bradul până venim, am garantat poliției locale și Direcției pentru Protecția Copilului Brașov, cu cartea mea de vizită că poate să rămână într-un centru de copii, a făcut sărbătorile de iarnă acolo, i-am găsit o asociație care să o ajute pe mai departe cu masă, casă și serviciu. Emisiunea Recurs la morală, emisiune a Televiziunii Române, făcuse totul pentru ea, la vedere, pe tot parcursul anului 2017, cu cel puțin 15 colegi doar la filmări, nu vorbesc de platou, reconstituiri și montaje, în 6 deplasări pentru filmare… Iar duduia din TVR, o doamnă, desigur, a chemat-o în emisiunea ei pe această femeie și a întrebat-o dacă a mai fost vreodată într-o emisiune de televiziune… Pe fundal rulau fotografii cu mine, iar colega mea nu a rostit nici măcar odată numele meu sau al emisiunii „Recurs la morală”! Nici măcar atunci când cea care a ajutat-o mai apoi a spus că de la mine a luat cunoștință de acest caz…
12 martie 1992 va însemna toată viața pentru mine ziua în care am mai aflat odată că sunt (un altfel de) ziarist.
Dau în scris că nu mă schimb!