By Am o veste proastă: sunt blindată cu rezerve de discuri, casete și cd-uri+sculele aferente și îl ador pe Rahmaninov cu 2-ul lui și cu simfonia pe o temă de Paganini, iar Ceaikovski și toți ceilalți ruși mă fac să trăiesc așa cum vreau eu: frumos!
Când mergeam în vacanțe la bunicii dinspre mamă la Baciu de Teleorman, sorbeam de fiecare dată cu bucurie cartea „Stiletul” de Anatoli Râbacov. Am luat-o ca pe cel mai prețios dar când au murit bunicii și am copertat-o așa cum înrămezi o poză dragă din copilăria ta. Mai era o carte, „Copiii subteranelor” – nu mai știu de cine, parcă de Vladimir Colin?
Dacă s-ar fi găsit un altul să-mi definească ziua mea de naștere așa:
„Cu fiecare toamnă
eu dau din nou în floare”
și nu Pușkin, am mai fi stat de vorbă.
Nea’ Dumi ne vorbea la Preoteasa cu o enciclopedică erudiție despre Tarkovski și filmele lui când propunea cicluri la care, în anii ’80, se stătea și pe balustrade în sala de festivități a Casei de cultură a studenților!
Baletul rusesc, toată școala componistică și interpretativă rusească, toată cinematografia care mustește de trăire și vibrație și tocmai de aceea mișcă sângele în artere cu pulsații care dau un rost intelectualului care sunt, toate acestea adunate, împletite și îngemănate îmi conferă puterea să stau dreaptă în fața idioților aduși de spate care ridică osanale nihilismului de tristă amintire.
Fac parte dintr-o generație care a crescut inteligent și a deprins selectiv lecțiile despre viață și despre marea cultură. Profesorii noștri deștepți ne spuneau pe gură ce trebuia să se spună. Dar se mai întâmpla ceva ce astăzi nu există: ne făceau cu ochiul! Aveam complicități intelectuale cu dascălii noștri care știau ce cresc, și mai știau că, dintr-un întreg de 100%, 5% dacă înțelegeau, viața mergea mai departe frumos și promițător.
Așa cum am învățat în școala generală că anticorpii se formează prin boală și nimic nu poate ajuta mai trainic organismul să se călească decât febra ta, tusea ta, mucii tăi și vărsăturile de rău, așa am înțeles și n-am uitat că într-o lume dementă nimic nu mă poate apăra de urât ca scufundarea în baia marii culturi și că nici un orgasm biologic nu e mai adevărat decât sublimul orgasm intelectual.
Nu știu cum îl cheamă pe idiotul din cauza căruia se merge tâmp până într-acolo încât să „interzici” absolutul în numele unui efemer accident istoric și politic. Știu doar că „tâmpit nu e ăla care cere, ci ăla care dă”. Iar eu nu mă voi încolona niciodată în corul idioților, pentru că am muncit pe brânci să fiu un om deștept, educat și instruit, nu un idiot. (A! Acum înțeleg! De-aia îl interzic pe Dostoievski!!!)
Profesorul nostru de Drept civil TRP, adică academicianul
Tudor Radu Popescu mi-a spus în 1996 într-un interviu: „modești să fie proștii, că au cu ce. Eu mi-s mândru că-s deștept!”
Când toate acestea îți stau în spate fără să te încovoaie, ci trăgându-ți de umeri ca să fii vertical, a te încăpățâna totuși să te apleci de frică și pentru că așa sunt timpurile arată că ceva îți lipsește.
Cu bibliotecile doldora de marea cultură rusă și cu muzică pentru ani buni de sete planetară, voi trăi fericită în lumea mea în care am fost plantată. Florile de stepă înfloresc desăvârșit doar în solul arid. Acolo este locul meu.
Postez!